Toata viata e plina de intrebari. Oare nu ar fi fost mai simpla, plina cu raspunsuri? Intrebarile ne invadeaza creierul de fiecare data cand apar indoiala, neincrederea, durerea, singuratatea si neprevazutul. Mereu te gandesti: Oare e bine daca fac asa? Oare o sa fie rau? Cine este in masura sa te ajute sa alegi? Cine stabileste ce este rau si ce este bine?
Proiectarea in viitor in urma pseudo-deciziei (faza incipienta a gandului decizional) iti aduce intrebari. Si nu una, ci sute, mii, milioane. Raspunsurile nu le aduci in prim plan, caci sunt atat de multe interogari mintale, incat raspunsurile nu mai au loc sa se infatiseze in urma acestora.
De mici suntem invatati sa intrebam: Ce? Cum? Unde? si cea mai frecventa intrebare: “De ce?”. Va amintiti probabil de vremurile cand v-ati terorizat parintii, intrebandu-i la orice pas, “De ce Soarele este pe cer?”; “De ce trebuie sa fac asta?”; “De ce trebuie sa dorm?” etc. Viata de la inceput este pusa sub semnul interogarii perpetue a propriilor actiuni si ale semenilor nostri. Si vine intrebarea inevitabila: Am putea trai fara sa ne intrebam? Corect ar fi sa afirm ceva plauzibil si anume: Nu putem! Argumentarea coerenta gasita ar fi urmatoarea: Sentimentele de indoiala, durere, slabiciune sunt apriori social, prin urmare nu le putem desprinde, nu le putem rupe din noi. Ne-am nascut cu ele si ele cresc pe scara amplitudinii odata cu impactul social.
Florin said,
March 17, 2009 at 07:35
Vai de cel care are certitudini definitive! Ai spus-o foarte bine : “sentimentele de indoiala, durere, slabiciune sunt apriori social [...] ne-am nascut cu ele si ele cresc pe scara amplitudinii odata cu impactul social”. E un raport intim, individual de a ne minuna, interoga permanent in fata noului. Chiar si in cazurile conflictuale apae acest ” de ce”, de pilda ” de ce mie”, ” de ce nu am inteles de la inceput”. Este aici un “de ce” de reconstituire a trecutului. Si oare ce e mai frumos ca drumul spre certitudini si cunoastere!